Dr. William Glasser, un renumit psihiatru american, a fost cel care a pus bazele terapiei realităţii şi a elaborat Teoria controlului. Conform acestei teorii, oamenii sunt responsabilide propriile alegeri, decizii, scopuri, precum şi de nivelul general de mulţumire şi satisfacţie în viaţă. Astfel, Dr. Glasser se desparte de teoria freudiană a exacerbării importanţei trecutului, susţinând libertatea fiecăruia de a-şi alege comportamentul dezirabil.
În cele ce urmează, vom aborda câteva din principiile acestei teorii.
1. Suntem călăuziţi de 5 nevoi fundamentale, care pot fi amânate, dar nu negate.
Acestea sunt clasificate în 5 categorii:
- • Putere (realizări şi sentimentul de valorizare)
- • Dragoste şi apartenenţă (familie, grup prieteni)
- • Libertate (independenţă, autonomie, spaţiu personal)
- • Distracţie (plăcere, amuzament)
- • Supravieţuire (adăpost, hrană, sex)
Principiul de bază: Toţi acţionăm frecvent cu scopul de a ne satisface aceste nevoi.
Însă de cele mai multe ori nu acţionăm în mod necesar şi suficient. Dacă viaţa nu este satisfăcătoare, ca punct de plecare în autoanaliză putem să ne gândim dacă am reuşit să neîndeplinim nevoile psihologice de bază.
Deci, ceea ce ne impulsionează este ceea ce vrem. Am putea să adresăm trei întrebări:
- 1. Ce vrei?
- 2. Ce anume faci ca să obţii ceea ce vrei?
- 3. Funcţionează?
Pentru a reuşi să punem în practică ceea ce vrem, avem nevoie de un plan funcţional, adică de un plan care poate fi implementat. Se poate pune accent pe lucrurile pe care le putem face.
Poate nu-ţi poţi convinge soţul să vorbească cu tine, dar tu poţi vorbi cu el.
Poate că nu-ţi vei putea obliga adolescentul să te trateze cu respect, dar poţi decide să nu mai speli hainele şi să găteşti unui fiu care te tratează cu dispreţ.
2. Singurul comportament pe care îl putem controla este cel al propriei persoane.
Problema cheie: controlul.
Ca să-şi satisfacă nevoile de bază, fiinţele umane au nevoie de control: o persoană caută să obţină control prin poziţie socială şi bani, alta vrea să îşi controleze spaţiul personal (adolescentul care încuie camera pentru a nu fi deranjat de părinţi), alta doreşte un birou cu două ferestre, iar alta doreşte să mănânce la ora 18 fix.
Controlul ne creează însă multe probleme, mai ales în situaţia în care dorim să îi controlăm pe ceilalţi.
Dacă mă gândesc că îi pot controla pe ceilalţi, mă îndrept spre frustrare. Dacă mă gândesc că ceilalţi mă controlează (şi voi tinde să îi învinovăţesc pentru tot ceea ce mi se întâmplă în viaţă) tind să nu fac nimic, şi mă îndrept deci tot spre frustrare. Se ajunge astfel la ideea că singura persoană pe care o pot controla este propria persoană.
3. Tot ceea ce putem oferi sau primi sunt informaţii. Ce facem cu ele e alegerea noastră.
Suntem motivaţi din exterior?
Tot ceea ce este în exterior este informaţie, putem alege să o ignorăm sau să acţionăm cum vrem noi. Când facem ceea ce ni se spune, o facem pentru că aşa alegem să facem pe baza informaţiilor pe care le deţinem.
Continuarea pe http://clinicaarmonie.ro/blog/interactiunea-cu-realitatea-o-alta-perspectiva_a104/
De ce aş alege să fiu fericit, când aş putea avea dreptate?
”Când renunţ la ceea ce sunt, devin ceea ce aş putea fi.’’ (Lao Tzu)
Uneori viaţa ne pune în postura de a alege. Dar oare ştim să facem alegerile potrivite? Ce este mai important pentru noi?
Adânc în interior, mulţi oameni au trăit experienţe care au lăsat urme şi au trezit gânduri precum că nu sunt buni de nimic sau că nu sunt suficient de buni sau pur şi simplu, că orice ar face nu este suficient.
Asemenea gânduri şi credinţe îşi au de obicei originea în mesajele primite de la cei din jur în prima parte a vieţii. Modul în care aceste persoane reacţionează în prezent este strâns legat de experienţele din copilărie şi de credinţele internalizate.
Aceste credinţe şi sentimentele rezultate sunt adesea atât de dureroase încât persoana se protejează prin menţinerea lor în stare inconştientă. Acestea sunt ţinute la distanţă folosind diverse mecanisme de apărare. Dacă e să facem referire la nevoia de a avea dreptate, de cele mai multe ori aceasta este strâns legată de nevoia de a deţine controlul.
Nevoia de a avea dreptate este, până la un anumit punct, firească. Dar ce se întâmplă când se depăşeşte acel punct? Pentru o persoană care este ataşată emoţional de nevoia de a avea dreptate, toate perspectivele, ideile şi sugestiile diferite sunt privite ca fiind greşite. Deoarece acest lucru se întâmplă în mod automat, cheia modificării pattern-ului este aceea de a deveni conştient de necesitatea de a avea dreptate şi de ataşamentul personal faţă de acest lucru.
Deci, dacă stăm bine să ne gândim, am putea face o reformulare şi în loc de “dreptate vs. fericire” am putea utiliza “iluzia controlului vs. acceptare – a lua totul un pic mai puţin în serios.”
În unele cazuri, faptul de a avea dreptate este însoţit de fericire (fericirea poate fi un efect), însă în cele mai multe scenarii, obiective ca a avea dreptate şi a fi fericit se exclud reciproc. Nevoia de a avea dreptate, şi prin extensie, cea de a controla oamenii, situaţiile şi rezultatele împiedică dezvoltarea capacităţii de a fi fericit – în măsura în care fericirea este o funcţie de mulţumire şi pace sufletească, de linişte.
Continuare pe http://clinicaarmonie.ro/blog/a-avea-dreptate-sau-a-fi-fericit_a88/
“Psihiatrul este abordat astăzi din ce în ce mai mult de pacienţi care îl pun mai degrabă în faţa unor probleme omeneşti decât a unor simptome nevrotice. Il confruntă pe medic cu întrebări de genul: „Ce sens are viaţa mea?”
As dori să citez următorul exemplu: odată, mama unui băiat care murise la vârsta de 11 ani a fost internată în secţia mea după o tentativă de suicid. Dr. Kurt Koucourek i-a adresat invitaţia de a participa la un grup terapeutic şi s-a nimerit că eu am intrat în încăpere chiar în timpul psihodramei pe care o conducea el. Femeia tocmai îşi istorisea viaţa. La moartea fiului ei rămăsese doar cu băiatul cel mai mare, handicapat, care suferea de pe urma unei paralizii infantile. Sărmanul băiat trebuia deplasat cu ajutorul unui scaun cu rotile. Ca atare, mama s-a revoltat împotriva sorţii. Când însă a încercat să se sinucidă împreună cu fiul său, tocmai acest copil handicapat a împiedicat-o; el iubea viaţa! Pentru el viaţa avea sens. De ce însă nu si pentru mama sa? Cum se putea ca viaţa ei să mai aibă totuşi rost? Si cum am fi putut noi să o ajutăm să devină conştientă de sensul vieţii sale?
M-am amestecat în discuţie şi, improvizând, am întrebat o altă femeie din grup ce vârstă are, iar ea mi-a răspuns: „Treizeci de ani”. Eu i-am replicat: „Nu, nu ai treizeci, ci optzeci de ani, si esti pe patul de moarte. Şi acum priveşti înapoi la viaţa ta, o viaţă în care n-ai avut copii, dar în care te-ai bucurat de succes financiar şi de prestigiu social.” Am invitat-o să îşi imagineze ce ar fi simţit într-o astfel de situaţie. „Ce ţi-ai spune ţie însăţi?”. Daţi-mi voie să citez răspunsul ei aşa cum l-am înregistrat pe bandă în timpul acelei şedinţe terapeutice. „Oh, am fost măritată cu un milionar, am dus o viaţă uşoară, îmbelşugată şi am trăit-o la maximum! Am flirtat cu bărbaţi, i-am aţâţat cum mi-a plăcut! Insă acum am optzeci de ani, nu am copii şi, privind înapoi la viaţa mea, ca o femeie bătrână ce sunt, nu văd ce rost a avut. De fapt, trebuie să spun că viaţa mea a fost un eşec!”
Atunci am invitat-o pe mama copilului handicapat să-şi imagineze de asemenea că priveşte înapoi la viaţa sa. Haideţi să ascultăm ce a avut ea de zis, aşa cum a rămas înregistrat pe bandă: „Mi-am dorit să am copii şi dorinţa mi-a fost ascultată. Un băiat mi-a murit, iar celălalt, handicapat, ar fi ajuns într-o instituţie pentru handicapaţi dacă nu i-aş fi purtat eu de grijă. Deşi este handicapat şi neajutorat, el este, mai presus de toate, băiatul meu. Şi, astfel, am făcut să aibă parte de o viaţă mai bună; am făcut din fiul meu o fiinţă umană mai împlinită.” In momentul acela a izbucnit în lacrimi şi, plângând, a continuat: „în ceea ce mă priveşte, pot privi împăcată înapoi la viaţa mea, pentru că viaţa mea a fost plină de sens şi m-am străduit din greu să o duc la bun sfârşit. Am făcut tot ce am putut mai bun pentru fiul meu. Viaţa mea n-a fost un eşec!” Privind la întreaga ei viaţă ca şi cum s-ar fi aflat pe patul de moarte, femeia a putut dintr-odată să vadă sensul vieţii ei, un rost care includea până şi întreaga ei suferinţă.
Ca urmare, îi devenise limpede că până şi o viaţă scurtă ca aceea a băiatului său mort prematur putuse să fie atât de plină de bucurie şi de dragoste, încât avusese mai mult rost decât o viaţă de optzeci de ani.” ( Viktor E. Frankl )
Life as we know it 